Patul de lângă fereastră!

      În primul rând vreau să vă urez tuturor „La Mulți Ani!”, să aveți un an plin de împliniri și bucurii care să vă umple sufletul de sentimente minunate.

     Mi-am propus ca pentru primul articol din acest anul să vă zis o frumoasă povestioară care, sper eu, vă va face să apreciați mai mult persoanele de lângă voi.

     Păvestioare se numește, după cum zice și titul postării de azi, Patul de lângă fereastră:

     În această povestioară este vorba despre doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat, împărțind aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni, iar patul său era poziționat în dreptul singurei ferestre din camera.

     Celălalt bărbat era imobilizat în poziția culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră.
 

     Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile în care își petreceau vacanțele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.      

   Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunt ce se întâmplă în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra părea că dădea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lănsând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului ce creștea din belsug în parc.Copacii seculari margineau aleile iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se vedeau în depărtare.
    Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-aminază călduța omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.
   Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.
    Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmplă afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să își antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fie el așezat în locul aceluia.
    Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constata că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, cheama asistenții să ia trupul neînsuflețit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întreba dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât.
    Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil apoi îl lasă singur. Încet și cu mare greutate bolnavul nostru reuși să se proptească într-un cot și să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârșit se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!
    Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera și o întrebă: "Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?".
    Sora îi răspunse surprinsă: "Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva". Apoi adăugă tristă: "Poate voia doar să te încurajeze".
    

   Ai simțit vreodată ceva asemănător sentimentelor pe care această povestioară le invocă?
 

   Dacă trăiești fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alții și tu nu ai, cu siguranță vei rata bucuria de a primi ceea ce alții încearcă să îți dăruiască. Așa că e mai bine să lupți pentru ceea ce-ți dorești tu și să nu mai ții cont de ceea ce zic cei din jur.

    Ai simțit vreodată invidie față de o persoană căreia ai fi vrut să-i iei locul? Ai fost vreodată dezamăgit - poate ceva care ai crezut că va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai puțin de atât? Ai primit vreodată încurajări fără rezerve și nu ai apreciat la acel moment importanța lor?

   Probabil că am fi mult mai mulțumiți dacă ne-am bucura de ceea ce avem în prezent și nu preocupându-ne pentru cele ce ne lipsesc, cu cât ne gândim mai mult la lucurile care ne lipsesc cu atât mai mari vor fi și așteptările noastre, iar dezamăgirile vor fi  pe măsură așteptărilor. 

   

    Vă doresc momente unice alături de cei dragi și să apreciați fiecare clipă.

Cu drag, Gabriela!