vineri, 24 iulie 2015

Impresionanta poveste a unui bărbat care s-a hotărât să divorțeze!

   Un bărbat s-a hotărât să divorțeze de soția sa.
           Iată povestea sa:
   Am ajuns acasă într-o seară, soția mea îmi pregătea masa și am luat-o de mână și i-am spus: “Am ceva să îți spun”. S-a așezat și a început să mănânce în liniște. Am observat durerea din ochii ei.
   Nu știam ce să îi spun, dar trebuia să îi împărtășesc gândurile mele. “Vreau să divorțăm!”. Am deschis subiectul cu calm. Nu părea a fi enervată de cuvintele mele. Din contra, m-a întrebat liniștită “de ce?”.
   Am evitat să îi răspund și asta a enervat-o. A aruncat tacâmurile și a început să țipe la mine: “nu ești bărbat!”.
   În acea seara nu am mai discutat. Ea plângea și vroia să știe ce s-a întâmplat cu căsnicia noastră. Însă nu puteam să îi ofer un răspuns satisfăcător; mă câștigase o alta femeie, Jane. Nu o mai iubeam. Îmi era mila de ea!


   Mă simteam vinovat, așa ca m-am apucat sa redactez un contract de divorș în care renunțam la casa, la mașina și la 30% din acțiunile companiei mele. S-a uitat la contract și l-a rupt în bucațele. Femeia cu care petrecusem 10 ani devenise un străin pentru mine. Mă simțeam prost că îi irosisem timpul, resursele și energia, dar nu puteam să îmi retrag cuvintele de dragoste pentru Jane. A început să plângă în fața mea, fapt care m-a liniștit. Ideea divorțului ma obseda de câteva săptămâni și acum devenise mai clară și mai bine conturată.
   A doua zi am ajuns acasă foarte târziu și am găsit-o scriind ceva. Nu am mâncat, m-am dus direct la culcare și am adormit rapid pentru că petrecusem o după-amiază obositoare cu Jane. Când m-am trezit ea încă scria. Nu mi-a păsat așa că m-am întors și m-am culcat la loc.
   Dimineață mi-a prezentat condițiile ei de divorț: nu vroia nimic de la mine, dar îmi cerea o luna de zile înainte să depunem actele. În această lună trebuia să ne străduim să ducem o viață cât mai normală. Motivul ei era simplu: fiul nostru avea niște examene dificile peste o lună și nu vroia să îl stresăm cu vestea divorțului.
Mi s-a părut rezonabil ceea ce ea îmi cerea, dar a mai inclus o condiție. Mi-a cerut să îmi amintesc momentul când am dus-o în brațe peste prag în noaptea nunții noastre. Vroia ca în fiecare dimineață din timpul acelei luni să o duc în brațe din dormitor până la ușa de la intrare. Am crezut inițial că e nebună. Ca să putem să trăim civilizat în ultimele noastre zile împreună, am acceptat cererea ei ciudată.
   I-am spus și lui Jane despre condițiile ciudate ale soției mele… A început să râdă zgomotos și mi-a zis că e absurd. “Indiferent la ce trucuri va apela, trebuie să accepte divorțul”, mi-a spus disprețuitor.
    Eu și soția mea nu mai avusesem niciun fel de contact fizic de când anunțasem divortul. Așa că atunci când am dus-o în brațe în prima zi, eram amandoi destul de stângaci. Fiul nostru aplauda în spatele nostru, “Tati o duce pe mami în brațe!”. Cuvintele lui m-au durut amarnic. Am mers aproape 10 metri cu ea în brațe. Și-a închis ochii și mi-a șoptit: “Nu îi spune fiului nostru despre divorț.”
   A doua zi, ne-a fost mai ușor amândurora. Ea s-a așezat cu capul pe pieptul meu. Puteam să îi simt parfumul bluzei. Mi-am dat seama că nu mă mai uitasem la femeia asta atent de foarte mult timp. Am observat că nu mai era tânără. Avea riduri fine pe față, iar părul ei începuse să albească. Căsătoria noastră își pusese amprenta asupra ei. Pentru un minut, m-am gândit la ceea ce am putut să îi fac.
   În a patra zi, când am ridicat-o, am simțit un sentiment de intimitate. Aceasta era femeia care îmi dăruise 10 ani din viața ei. În a cincea și a șasea zi, am realizat că începusem să mă apropii din nou de ea. Nu i-am spus acest lucru lui Jane. Devenise mai ușor să o ridic pe măsură ce treceau zilele. Poate că acest antrenament mă făcuse mai puternic.
   Într-o dimineață, încerca să aleagă cu ce să se îmbrace. A încercat câteva rochii, dar nu a găsit niciuna care să îi vină. A suspinat :”toate rochiile mi-au rămas mari”. Atunci am realizat ca slăbise atât de mult încât acesta era motivul pentru care o ridicam mai ușor.
   Apoi mi-am dat seama… adunase atât de multă durere în inima ei. Fără să îmi dau seama, am întins mana și i-am mângâit capul.
  Atunci a intrat pe ușă fiul nostru și mi-a spus că este momentul să o iau în brațe pe mami. Momentul în care o luam în brațe pe mami devenise o parte importantă a vieții sale. Soția mea i-a făcut semn să se apropie și l-a luat în brațe. Am luat-o în brațe și am dus-o până în hol. Mâna ei era așezată pe gâtul meu ușor și natural. Eu am ținut-o strâns în brațe. Exact ca în ziua nunții noastre.
   Mă întrista că slăbise atât de mult. În ultima zi, când am ridicat-o în brațe nu am putut să fac niciun pas. Fiul nostru plecase deja la școală. Am ținut-o strâns și i-am zis că nu observasem până acum că viața noastră ducea lipsă de momente de intimitate. Am plecat spre birou, am ieșit din mașină fără să o încui. Îmi era teamă că dacă mai întârzii un minut o să mă răzgândesc. Am urcat scările. Jane mi-a deschis ușa și i-am spus: “îmi pare rău, nu mai vreau să divorțez”.
   S-a uitat la mine nedumerită și mi-a atins fruntea. “Ai febră?” I-am dat mana la o parte și i-am repetat că nu mai vreau să divorțez. Căsnicia mea era plictisitoare pentru că nu mai puneam preț pe micile detalii ale vieții noastre, nu pentru că nu ne mai iubeam. Mi-am dat seama că vreau să o duc în brațe în fiecare dimineață până când moartea ne va despărți. Jane mi-a tras o palmă zdravănă, mi-a închis ușa în nas și a început să plângă. Am plecat și m-am oprit la o florărie ca să îi comand un buchet de flori.
   Vânzătoarea m-a întrebat ce să scrie pe bilețel. I-am zis să scrie: “te voi purta în brațe în fiecare zi până când moartea ne va despărți”.
   Când am ajuns seara acasă mi-am găsit soția moartă ținând buchetul de flori în mâini și cu un zâmbet pe buze. Soția mea se lupta cu cancerul de câteva luni și fusesem atât de ocupat cu Jane încât nici n-am observat. Știa că o să moară curând și vroia să mă salveze de la o reacție negativă a fiului meu în cazul în care ma decideam să bag divorț. Cel puțin în ochii fiului meu… sunt un soț iubitor.
  Micile detalii ale vieții noastre sunt cele cu adevărat importante într-o relație. Nu contează casa, mașina, proprietățile, banii. Acestea creează un mediu propice pentru a ne face fericiți, dar nu sunt motivul fericirii.
   Găsește timp pentru a fi prietenul soției sau soțului tău și fă acele mici lucruri care creează intimitate. Fă astfel încât să ai o căsnicie fericită!
   Dacă nu dai mai departe, nu ți se va întâmpla nimic.
   Dacă dai mai departe acest articol, s-ar putea să salvezi o căsnicie. De cele mai multe ori eșuăm atunci când nu realizam cât de aproape suntem de succes și ne dam bătuți.

 Cu drag Gabriela C.,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu